Am pornit pe drumul de parinte in “survival mode”, decisa sa nu ma supun presiunii lucrurilor facute intr-un anume fel, cu asteptari predefinite, ci sa ma adaptez experientei.
Am inteles, ulterior, ca rolul de parinte este transformator, nimic nu rămâne încremenit si vine la pachet cu renunțări/ prioritizari.
Daca as fi descoperit/ apreciat corect mai devreme aceasta “super putere”( cum am auzit intr-o meditatie) numita “disciplina, asa cum o inteleg astazi…
Parintii din generatia mea au trait copilarii ce cu greu ar putea fi replicate in zilele noastre, cand revolutia digitala impacteaza cele mai mărunte gesturi si obiceiuri, cand telefonul devine un mini asistent personal.
Daca am avut parinti autoritari( sau alte motive mai subtile) s-ar putea sa ne regăsim in stilul de parenting permisiv, iar notiunea de “disciplină “ sa ne scoată din zona de confort.
Cu know how-ul din prezent, constat ca disciplina nu este opusul libertății de alegere. In aceeasi masura, absenta regulilor si limitelor de orice fel in educația copiilor reprezintă anarhie, nu toleranță. Si, dupa cum am citit in “Tine-ti copiii aproape “, lipsa de actiune/ reactie reprezinta o forma de abuz.
Publicul preocupat de parenting stie deja ca regulile si limitele oferă siguranță copiilor si sunt necesare educației. In tot acest demers de sustinere a devenirii copilului insa nu trebuie sa vatam relatia. Cate granite fine, nu?
Acest mindset, de protejare a relatiei, pe mine ma ajuta sa imi urmez instinctele si intuitia, dar pana acolo ce ne deformează percepția?
Cel mai adesea, in mod gresit, disciplina este conceputa( si transmisa) de catre parinti drept un instrument de pedeapsa.
In realitate implica un sens mai profund. In calitate de parinte “disciplina” trebuie mai intai sa fie o super putere însușită. Sensul mai profund si restrans pentru disciplina este acela de formare, aducere sub control, impunere a ordinii.
Autorii au descoperit 7 principii ale disciplinei naturale ( care nu dăunează relației de atașament). Aceste principii sunt menite sa susțină intuitia parintilor in cresterea si educarea copiilor. Ele implică controlul de sine si efortul de a atinge un scop.
Capacitatea de a “gestiona” eficient un copil este in mare masura un rezultat al capacității de a ne gestiona pe noi insine. Nu trebuie sa le facem pe toate. Disciplina este încorporată in procesul de dezvoltare.
Dincolo de atașament mai exista si procesul emancipator( dorinta copilului dea se stapani pe sine), procesul de adaptare (capacitatea de a invata din ce nu functioneaza) si procesul integrativ ( capacitatea de a suporta sentimente si idei contradictorii). Fiecare dintre aceste mecanisme naturale de dezvoltare presupun o ordine firească în comportamentul copiilor.
Dar despre acestea voi detalia într-o postare viitoare.
Silvienoire's Blog 