Trei surori

Related image

Related image

sursa foto de: aici si de aici

Am fost recent la aceasta minunata piesa de teatru omonima, in regia lui Radu Afrim. A fost unul dintre cadourile de ziua mea( lovely ideea, nu?).

Stiam deja( dupa ce am vizionat de doua ori „Padurea spanzuratilor”) ca-mi place Radu Afrim si viziunea sa regizorala.

De ce imi place? Imi place pentru complexitatea mijloacelor scenice folosite( lumini, scenografie, decoruri bogate, costume foarte expresive, proiectii), pentru forma poetica pe care o imbraca textul( sunt multe momente de „aha” si multe expresii pe care ti-ai dori sa le tii minte si sa devina parte din modul tau de exprimare) dar si pentru mesajul social puternic( suntem invitati sa lepadam haina aceasta a nepasarii si ignorantei fata de lucruri grave care se petrec atat in tara noastra cat si dincolo de granitele ei; suntem oare neputinciosi? ne informam realist asupra fenomenelor si faptelor din jurul nostru? avem mantra asta importanta a lui ” imi pasa”? suntem cumva superficiali? suntem cumva superficiali).

Si, dupa doua spectacole, constat, ca devin tot mai greu de impresionat( vin o data cu varsta probabil?). Daca la prima vizionare am fost data pe spate, acum am recunoscut stilul regizorului. Nu m-a mai miscat jocul de lumini, l-am recunoscut drept parte din amprenta regizorala. Era firesc sa fie acolo.

Textul, textul insa a fost miscator si inaltator si, pe masura ce scriu, imi dau seama ca posibil sa apreciez mai mult terenul unde am repere mai clare, zona de „expertiza” mai dezvoltata( acesta, al cuvintelor si al insemnatatii lor).  Si, cumva, piesa de teatru m-a trimis la carte intrucat simt ca mi-au scapat anumite semnificatii. Imi dau seama de asta avand drept teren de plecare ” Padurea spanzuratilor” unde mi-a fost usor sa discern ce urmeaza granita romanului, ce se transforma si ce capata ramificatii in actual.

 

Tragand o linie, cred ca este important si interesant sa mergem la teatru pentru reflectie, pentru concluziile pe care le ai cu tine insuti. De la Radu Afrim eu am inteles ceva ce Eminescu spunea foarte bine in Glossa:

„Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,(…)”

Istoria nu se schimba, ororile nu se reduc, se schimba generatiile si formele prin care binele si raul se manifesta, adesea actualizat la conditiile societatii. Evolutia, modernitatea nu ne pazesc de primejdiile morale, de raul care zace in instinctele noastre brute. Doar sufletul nostru o poate face.

Intre timp

Au trecut ani…si viata s-a schimbat, conform cantecului. S-au schimbat si intrebarile. Am capatat o noua certitudine, si anume: nu stim mai nimic. Lucrurile nu sunt in alb sau negru ci in gri. Drumul spre Iad este pavat cu bune intentii, nu?

Traim in bule sociale, inconjurati de propria realitate, prefabricata. Cine suntem, cum vorbim, educatia noastra, toate sunt apanajul mediului din care provenim. Cu acesta se intersecteaza anturajul, oamenii pe care ni-i luam drept model si trigerrele conjuncturale( ceva si cineva care starneste o ambitie, ceva sau cineva care stinge una).

Sunt toate acolo, scrise in ADN-ul nostru social. Ne plimbam prin lume, masurandu-ne pasii, sau nu. Constienti fiind de prezenta noastra si simbolistica ei, sau nu. Tematori sau temerari, cuviinciosi sau neciopliti si totusi atat de comuni si de random pentru planeta din care facem parte 🙂

 

Welcome back! am inteles ca scrisul creeaza noi conexiuni neuronale. Asadar, cheers! Pentru noi legaturi neuronale!

Arabela

Copilărie unde eşti? Nu credeam că plecarea ta o să doară atât. Fiecare gând uneori este o apăsare. De sus, din lumea adulţilor, fiecare vorbă se complică în mii de firicele care o iau la vale şi se transformă delirant în şuvoaie furioase.
Când, mic fiind, fiecare direcţie te cheamă prin strălucirea sa, în bezna maturităţii simţi că te sufoci constant căutând răspunsuri. Eşti în larg dar de fapt abia te desprinzi de mal. Ai găsit ţărmul dar eşti cu picioarele în apă.
Uneori aş vrea( de fapt mai mereu) ca viaţa mea să nu se mai împartă în ore, task-uri, liste, constrângeri. Să am unde pleca când vreau să fug, să simt pulsul rece al vieţii, să îmi permit acel „rămâi clipă, sunt atât de fericit!”
Azi se încheie o zi grea. O zi în care simt că mi s-a furat plăcerea de a face ceva şi grăuntele de linişte. Azi am rămas fără o aripă.

Ganduri din tramvai

Draga Eva,

Eva e inca mica. Fiecare plecare de acasa se negociaza cu un planset prelung si lacrimi fierbinti de suferinta, inghitite intre doua oftaturi. Ma incearca vinovatia acompaniata de o usoara melancolie. Timpul ne saboteaza. Simt cum o sa vina vremea cand o sa-mi pandeasca nerabdatoare plecarea si, o alta Eva, mai libera si mai neascultatoare, va pune stapanire pe casa.

Simt ca ma cuprinde o nostalgie si o neintelegere fata de aceste ipotetice transformari, cum sincopa lasata in mintea mea de acest atasament brusc estompat o sa ma rupa de realitate. De fapt, nu vreau sa ma detasez. Nu vreau sa ne obisnuim cu plecarile si despartirile fiindca intr-o lume ideala ele n-ar exista. Intr-o lume ideala copilul care se gandeste ingrozit la cum o sa se descurce fara alinturile mamei, nu afla niciodata raspunsul.

Încă un an

one-year-on

Trăiesc încă vremurile în care anii se înşiră frumos pe mărgele de aţă şi pot rade cu cochetărie de fiecare +1.

Ţin minte crystal clear ce făceam anul trecut pe vremea asta şi chiar cu ce eram îmbrăcată, pană şi faptul că ploua cu stropi mărunţi cand am  plecat de la serviciu. Aveam o prietena care urma să nască iar acum am două colege care îşi aşteaptă bebeluşii. La vremuri noi, viaţă nouă şi veşti bune.

Anul ce tocmai a trecut m-a scuturat puţin. Nu a evoluat spectaculos ci echilibrat. Încă îi desluşesc semnificaţiile.

Încerc să fiu un om mai bun, să mă lupt mai eficient cu gandurile ce nu-mi fac cinste, să mă enervez mai greu. Mă străduiesc să fiu mai tolerantă şi răbdătoare. Varsta ce ne prinde din urmă, se presupune, că ne pregăteşte pentru înţelepciune. Anii în plus pe care îi trăim adaugă circumstanţe din care să învăţăm. Mă uit cu admiraţie la oamenii care înfruntă aparentele obstacole şi ies mai puternici din încercări. Mă inspiră să încerc mai mult în a transforma aparentele ghinioane în avantaje.

Înclin să cred că aşa e şi îmi doresc pentru toată lumea ca viaţa să ne facă mai buni, mai înţelepţi şi mai generoşi cu cei din jur!

Update

SplitShire-8335.jpg

Am reînceput să scriu în acest blog destul de recent. L-am resuscitat.

Cumva, parcă am mintea mai limpede pentru a mă (re)dedica  scrisului. Şi este cu atât mai plăcut cu cât este complet lipsit de miză. Sunt în plin proces de recuperare a stării de visare( fără să depăşesc prea mult graniţele lucidităţii). Oricât de sceptică devin când aud despre planuri idealiste, constat că este important să ai un vis/o dorinţă pentru viitor, cât de mici. Te ţin în mişcare. Te aşează pe un drum al cărui traseu se poate reaşeza pe parcurs.

Toate articolele deja publicate fac parte din categoria ciorne. Deocamdată am recitit şi publicat ce mi s-a părut că se poate păstra. Pentru viitoarele postări îmi doresc un conţinut mai bine ancorat în realitate, care să poată transmite informaţii utile şi altcuiva decât autoarei 🙂

sursă foto

Avem inimi de sticla si

Oamenii sunt fragili,  avem inimi de sticlă cu geamuri opace, care nu ne lasă să privim unul în sufletul celuilalt.

Dar este târziu şi mi se face somn. Îmi strâng genunchii sub bărbie ca apoi să mă prăvălesc pe o pernă moale. Printre laţele astea răzleţe degetele mi se încâlcesc, plecate într-o explorare fără de sfârşit.

Ochii mi se inchid răbdători transportându-mă în lumea viselor. În cadrele din visul meu. sunt pe o insula tropicala. Este o noapte racoroasa de vara. Ochii îmi sclipesc de fericire! Florile mici şi albe au cazut in apa dand un aspect de cer instelat lacului.

Acest peisaj de libertate şi vacanţă ma priveşte cu bunătate şi bucurie, mă regasesc cu o parte din mine.

Allons nous en!