Arabela

Copilărie unde eşti? Nu credeam că plecarea ta o să doară atât. Fiecare gând uneori este o apăsare. De sus, din lumea adulţilor, fiecare vorbă se complică în mii de firicele care o iau la vale şi se transformă delirant în şuvoaie furioase.
Când, mic fiind, fiecare direcţie te cheamă prin strălucirea sa, în bezna maturităţii simţi că te sufoci constant căutând răspunsuri. Eşti în larg dar de fapt abia te desprinzi de mal. Ai găsit ţărmul dar eşti cu picioarele în apă.
Uneori aş vrea( de fapt mai mereu) ca viaţa mea să nu se mai împartă în ore, task-uri, liste, constrângeri. Să am unde pleca când vreau să fug, să simt pulsul rece al vieţii, să îmi permit acel „rămâi clipă, sunt atât de fericit!”
Azi se încheie o zi grea. O zi în care simt că mi s-a furat plăcerea de a face ceva şi grăuntele de linişte. Azi am rămas fără o aripă.

Ganduri din tramvai

Draga Eva,

Eva e inca mica. Fiecare plecare de acasa se negociaza cu un planset prelung si lacrimi fierbinti de suferinta, inghitite intre doua oftaturi. Ma incearca vinovatia acompaniata de o usoara melancolie. Timpul ne saboteaza. Simt cum o sa vina vremea cand o sa-mi pandeasca nerabdatoare plecarea si, o alta Eva, mai libera si mai neascultatoare, va pune stapanire pe casa.

Simt ca ma cuprinde o nostalgie si o neintelegere fata de aceste ipotetice transformari, cum sincopa lasata in mintea mea de acest atasament brusc estompat o sa ma rupa de realitate. De fapt, nu vreau sa ma detasez. Nu vreau sa ne obisnuim cu plecarile si despartirile fiindca intr-o lume ideala ele n-ar exista. Intr-o lume ideala copilul care se gandeste ingrozit la cum o sa se descurce fara alinturile mamei, nu afla niciodata raspunsul.

Încă un an

one-year-on

Trăiesc încă vremurile în care anii se înşiră frumos pe mărgele de aţă şi pot rade cu cochetărie de fiecare +1.

Ţin minte crystal clear ce făceam anul trecut pe vremea asta şi chiar cu ce eram îmbrăcată, pană şi faptul că ploua cu stropi mărunţi cand am  plecat de la serviciu. Aveam o prietena care urma să nască iar acum am două colege care îşi aşteaptă bebeluşii. La vremuri noi, viaţă nouă şi veşti bune.

Anul ce tocmai a trecut m-a scuturat puţin. Nu a evoluat spectaculos ci echilibrat. Încă îi desluşesc semnificaţiile.

Încerc să fiu un om mai bun, să mă lupt mai eficient cu gandurile ce nu-mi fac cinste, să mă enervez mai greu. Mă străduiesc să fiu mai tolerantă şi răbdătoare. Varsta ce ne prinde din urmă, se presupune, că ne pregăteşte pentru înţelepciune. Anii în plus pe care îi trăim adaugă circumstanţe din care să învăţăm. Mă uit cu admiraţie la oamenii care înfruntă aparentele obstacole şi ies mai puternici din încercări. Mă inspiră să încerc mai mult în a transforma aparentele ghinioane în avantaje.

Înclin să cred că aşa e şi îmi doresc pentru toată lumea ca viaţa să ne facă mai buni, mai înţelepţi şi mai generoşi cu cei din jur!

Update

SplitShire-8335.jpg

Am reînceput să scriu în acest blog destul de recent. L-am resuscitat.

Cumva, parcă am mintea mai limpede pentru a mă (re)dedica  scrisului. Şi este cu atât mai plăcut cu cât este complet lipsit de miză. Sunt în plin proces de recuperare a stării de visare( fără să depăşesc prea mult graniţele lucidităţii). Oricât de sceptică devin când aud despre planuri idealiste, constat că este important să ai un vis/o dorinţă pentru viitor, cât de mici. Te ţin în mişcare. Te aşează pe un drum al cărui traseu se poate reaşeza pe parcurs.

Toate articolele deja publicate fac parte din categoria ciorne. Deocamdată am recitit şi publicat ce mi s-a părut că se poate păstra. Pentru viitoarele postări îmi doresc un conţinut mai bine ancorat în realitate, care să poată transmite informaţii utile şi altcuiva decât autoarei 🙂

sursă foto

Avem inimi de sticla si

Oamenii sunt fragili,  avem inimi de sticlă cu geamuri opace, care nu ne lasă să privim unul în sufletul celuilalt.

Dar este târziu şi mi se face somn. Îmi strâng genunchii sub bărbie ca apoi să mă prăvălesc pe o pernă moale. Printre laţele astea răzleţe degetele mi se încâlcesc, plecate într-o explorare fără de sfârşit.

Ochii mi se inchid răbdători transportându-mă în lumea viselor. În cadrele din visul meu. sunt pe o insula tropicala. Este o noapte racoroasa de vara. Ochii îmi sclipesc de fericire! Florile mici şi albe au cazut in apa dand un aspect de cer instelat lacului.

Acest peisaj de libertate şi vacanţă ma priveşte cu bunătate şi bucurie, mă regasesc cu o parte din mine.

Allons nous en!

A trăi clipa, scurt şi introspectiv :)

splitshire-2404-1024x683

Nu mă pot lăuda cu foarte multe constante sau realizări. Ştiu  deja că deţin un arsenal de întrebări şi introspecţii cărora le fac loc în mintea mea atipică. Asta se întâmplă suficient de des cât să-mi tulbur singură liniştea( cum bine spunea un cântec).

M-am învârtit în ultima vreme în jurul ideii de intensitate fiindcă îmi pare o altă presiune a societăţii, tot mai greu de fentat. Te încarcă cu un sentiment al eşecului în mod inutil.  Toţi ar trebui să ne distrăm maxim, să ne luăm o casă în rate sau să înrămăm poza de familie perfectă. Mi-am zis că lucrurile nu funcţionează chiar aşa.

Astfel, de la intensitate, interesul mi s-a mutat spre autenticitate. După cum urmează…

Motto”Trăieşte clipa/ prezentul ca şi cum…” ( or die trying :))

În ce măsură  ultimatumurile ne ajută să apreciem  adecvat prezentul? Şi de ce ar trebui să plecăm de la ideea de pierdere ca să reuşim să preţuim ? Face parte, probabil, din paradoxurile ce dau culoare vieţii, din enigmele ce se lasă neelucidate.

Întrebările astea au tot umblat prin cotloane ale minţii ce se cereau explorate. În final, am marşat spre ideea de autenticitate.

„Trăieşte fiecare clipă ca şi când…” ar trebui să ne trimită către adevăr. Ne este frică să ne arătăm lumii( şi mai ales nouă). Devenim suma compromisurilor dintre ceea ce suntem şi ceea ce dezvăluim. Avem cămăruţe ale fiinţei ce nu se lasă vizitate de către nimeni şi secrete trăite la singular.

Ne este teamă. De ce viaţa asta scurtă se înconjoară de teamă? Învăţăm , din păcate, destul de timpuriu cum să ne ascundem şi ce să arătăm celorlalţi. Aprofundăm seducţia.

Şi totuşi autenticitatea ne salvează de acest concept capcană al intensităţii perpetue. Simplificat am concluziona”Traieste fiecare clipa aşa cum îţi doreşti de fapt! Curaj nouă… tuturor!”

sursa photo

Între mine şi tine

blowing-dandlelion-license-free-cc0-1

Vieţile şi sufletele noastre sunt ca nişte vămi. Au un număr limitat de locatari cu drept la cetăţenie, de dinainte să discernem. Pe măsură ce timpul trece, accesul devine tot mai restrictiv. Acordul, dintre viaţă şi propriile legi interne, ne dăruieşte sau ne răpeşte din cetăţeni.

Fiecare om găseşte tot felul de portiţe prin care ne pătrunde viaţa. Unii au bariere ce se ridică doar la anumite ocazii, Alţii au uşi secrete, pe care nici noi nu ştim cum le-au aflat .

Mai sunt cei care îşi doresc să te cunoască. Te caută şi te strigă prin toate locurile nepotrivite. Fac exces şi risipă de energie. Ceva din chimia ta interioară însă le este potrivnic. Cu cât încearcă să se apropie cu atât mai repede se înalţă gardurile.

Sunt oameni pe care ii doresti în viaţa ta dar conjuncturile sunt potrivnice. Constati apoi cu uimire că, o dată dispărute constrângerile, nu îi poţi lăsa în viaţa ta. A trecut vremea lor. Aşa că deveniţi spectatori de pe margine.

O categorie aparte sunt cei care intră repede în sufletul tău, scotocesc prin tot. Îşi aranjează colţul lor, care devine „colţul vostru” preferat. Ţntr-o zi pleacă fără cuvinte, umplând un geamantan cu nu ştii ce. După plecarea lor, te întrebi zilnic ce iţi lipseşte.

Mai sunt şi cei care se luptă neobosit cu tine, pentru tine. Te câştigă în fiecare zi. Renunţă să creadă în ei şi în tine azi, ca mâine să ia totul de la capăt. În timp, teritoriul lor devine infinit.

Constat cât de fragile sunt toate acestea, cât de incerte. Cum pot un cuvânt, o întâmplare, un an, să schimbe nişte graniţe, să creeze depărtări sau să unească două fiinţe.

În definitiv, totul este între mine şi tine.

Sursă photo