A pregati viitorul

Citeam newsletterul de la “Daruieste Viata”( asociatia care a construit un spital exclusiv din donatii) si ma gandeam ca, pentru a pregati viitorul, trebuie sa privesti cu incredere spre necunoscut. Sa investesti prezentul cu un capital de indrazneala si sa nu te temi.

Dupa ce impreuna, noi toti acesti sustinatori ai proiectului, am facut un spital, facem un Campus Medical. Si asta inseamna sa crezi in personalul medical care vrea sa ramana in tara, sa se lupte cu sistemul, cu tot ce implica acest context si alegere. Sau, in varianta optimista, la care ma gandesc pentru prima oara acum, in timp ce scriu, sa construiesti de pe acum, pentru generatiile viitoare, un motiv de a ramane, un punct de plecare pentru excelenta?

Orisicum, realizez ca, progresul si dezvoltarea nu au plecat niciodata de la adăpostul zonei de confort. Asadar, inca o data, unu la zero pentru “Daruieste Viata”si pentru cum pregătește viitorul.

Colindătorii

Zilele acestea, in Bucuresti, in scarile de bloc, se aude acelasi colind la toate etajele. “Deschide usa, crestine” rasuna de la parter pana la ultimul etaj. Soneriile piuie scurt, una dupa alta, iar oamenii asteapta sa treaca grupul de uratori, din spatele usilor.
Se vorbeste in soapta, se merge pe varfuri sau se ingheata, temporar, orice miscare.
Si totusi, in ultimii 2 ani, am fost colindati doar de astfel de “coruri”, venite sa faca un ban. Deci asa va arata de acum incolo aceasta traditie sau se va pierde de tot?

Cand eram copii, ne generaria noastra se strangea intr-un grup mare de omuleti mici :), cu varste apropiate. Vocile nostre cumva se armonizau si aveam repertoriu diferit pentru fiecare etaj. Cantam pentru usi inchise si, ma gandeam retrospectiv, frica de respingere nu exista. Erau momente asemeni celor de street art, in care performezi oricum, iti asumi actul.

Cantam, o usa se deschidea si altele se auzeau miscandu-se pe rand sau in avans. Posibil ,dupa mai multe ture si efort, sa fi sunat si sa fi intrebat daca “-Primiti cu colindul?” pentru a eficientiza.

Cineva strangea banii, acestia se imparteau egal iar, cu o seara inainte, se cheltuiau cinstit intr-un magazin de cartier.

Visuri si dorinte cinstite de copii ai caror parinti nu isi permiteau idei excentrice.

Asadar, primim colindatorii care vin cu boxa? Care canta cu o totala lipsa de ureche muzicala? Sau, pur si simplu, cand este ce trebuie, toata lumea stie si usile se deschid cu generozitate de la sine? Oamenii discern autenticul si bucuria si fac un gest al generozității si impartasirii de stare?

Cum ar fi daca…

Pornind de la documentarul despre David Beckam, mi-am dat seama ca nici o viata nu este perfecta, desi, adeseori, multe par asa. Eu nu m-am îmbătat cu aceasta iluzie. O data fiindca nevoile, dupa ce se implinesc: se diversifica sau nu sunt ce trebuie/ cum pareau. Posibil sa ma fi deprins cu acest mecanism prin care ma feresc de invidie. Invidia nu aduce nimic constructiv, pe cand admiratia/ inspiratia te pot impulsiona sa evoluezi si tu asemeni celui inspre care te uiti cu ochi comparativ.
Revenind… cum ar fi un film in care, similar serialului “Quantum leap”( in care eroul se trezea in fiecare zi alt personaj, care trebuia sa rezolve o anumita situatie din viata cuiva), am fi pentru o zi protagonistul vietii altcuiva? Al unei persoane spre care privim: poate cu incredere, poate cu admirație, poate cu jind?

Cred ca am avea ceva surprize lovindu-ne de: ce nu stim, ce ramane nevazut, ce era nerezolvat.
Poate, ca in fata acestor piese de puzzle noi, am alege, totusi, viața noastra.