Atașamentul și maturizarea: influențează dezvoltarea emoțională a copilului

“Tine-ti copiii aproape”

Maturitatea

Continui seria de notite de lectura cu un subiect “VIP”: maturitatea… fiindca fara ea nu exista dezvoltare sau viata armonioasă.

Nu stiu altii cum sunt, dar… eu mi-am iesit des din rolul de adult in relatia cu copilul meu mai mare.
Parinti de bebelusi, incepeti lucrul cu voi! Provocarile nu vor inceta sa apara.

Pentru mine au venit din replici, certuri, refuzuri care au apasat triggere sau au dezvăluit oportunități de autocunoastere( dupa cum am aflat ulterior in terapie).

Cum am reactionat, cum am soluționat sau cum am reparat, mi-a semnalat ca am de lucru cu mine si de maturizat anumite aspecte emotionale. Iar astazi stiu ca a fost doar incalzirea si ca primul examen al maturității parentale este pubertatea ce se apropie( “ani intregi treceau ca valuri”).

Si, dupa cum avea sa mi se confirme si in lectură, maturitatea este una dintre mizele vietii noastre. Ne tine departe de necazuri “for dummies”, ne protejeaza de părerile superficiale si, mai ales, ajuta adolescentii in devenire sa discearna si sa nu se “afilieze” anturajelor nocive.

Experientele si devenirea noastră au drept miza maturizarea. Ea nu este garantată de dezvoltarea fizică, nu vine la pachet cu trecerea anilor si nici cu îmbătrânirea.

Reflectă, mai degrabă, capacitatea de a discerne, de a alege constient, de a trai si de a decide in povestea ta, de a nu de a te lasa purtat de valuri, impulsuri sau parerile “audienței” martora conjuncturală in viata ta.

Maturitatea psihologica este cea care ne modelează reactiile precum si unghiul din care privim ce ni se intampla sau cum ne raportam la viata.

In calitate de parinti traim fenomenul din cel putin doua perspective: cea in care dorim sa ne sprijinim copilul si sa ii favorizăm dezvoltarea psihologica armonioasă si cea proprie, in care o avalansa de emotii si trairi sunt potențate/ provocate de gradul nostru mai mare sau mai mic de maturitate emotionala.

Robert Bly:”Oamenii nu se obosesc sa se maturizeze si suntem toti ca niste pesti care înoată într-un acvariu cu jumătate de adulti”

Pe masura ce ne maturizam creierul nostru dobândește capacitatea de a face legături, de a avea simultan perceptii, ganduri, sentimente si impulsuri diferite, fara sa devenim confuzi in gandire sau paralizati in actiune. Această capacitate se numește “ functie integratoare” si ne permite sa temperam reactii si sa controlam impulsuri.

Atributele imaturității sunt: impulsivitatea, egocentrismul, personalitatea dezechilibrată.

Planul naturii pentru crestere consta in: a observa, a reflecta si a intelege pentru preventie, pentru a anticipa ce ar putea merge prost sau pentru a remedia.

Pentru a se maturiza copilul trebuie sa devina unic si separat de alte persoane.
Cu cat se diferentiaza mai bine, cu atat va putea sa interacționeze mai mult cu alte persoane fara sa-si piardă sentimentul sinelui.

Trebuie sa poată conștientiza ca nu este identic cu sentimentele pe care le are într-un anumit moment. Fara capacitatea de reflectie suntem definiți de experientele interioare de moment.

Cum poate fi stimulata maturizarea?

Maturizarea nu se poate face la comanda. Este spontană, dar nu inevitabilă. Nu putem invata un copil cum sa fie unic si nu putem sa il instruim cum sa fie independent.

Un comportament recomandat ( limite, comportamente acceptabile) nu trebuie confundat cu unul autentic. Nimeni nu poate fi mai matur decat este de fapt. Maturitatea vine din minte si din inima.

Maturizarea incepe cu atasamentul. Acesta reprezinta prima prioritate a ființelor vii.

Activarea maturizării are loc prin ingrijirea nevoii de atașament: pentru a le stimula independența trebuie mai intai sa le stimulăm dependența de noi părinții, sa înlesnim un sentiment de apartenența si unitate, sa ne asumăm responsabilitatea de a tine acel tanar aproape.

Ne eliberăm copilul oferindu-i iubire necondiționată. Il ajutam sa faca fata separarii satisfacandu-i nevoia de apropiere.

Dependenta si atasamentul de parinti stimuleaza independenta si separarea autentice.

Atasamentul este pantecul maturizarii. Trebuie sa il eliberam pe copil de preocuparea legata de atasament ca el sa poata urmari agenda naturală a maturizării independente.

Copilul nu trebuie sa depună eforturi pentru a i se satisface nevoile de contact si apropiere, pentru a se orienta si a-si gasi calea. Iubirea părintească necondiționată reprezintă o substanță nutritivă indispensabilă pentru dezvoltarea emoțională a copilului.

Copilul trebuie să stie ca el este exact persoana pe care parintii și-o doresc si pe care o iubesc. El nu trebuie sa faca nimic si nu trebuie sa fie cu nimic diferit pentru a beneficia de iubirea lor. Această iubire nu poate fi câștigată sau pierdută. Ea pur si simplu există indiferent de comportament.

Si daca ai ajuns pana la sfârșit cu lectura, si crezi ca ar mai folosi cuiva informatia de aici, am facut postarea publica tocmai pentru a putea fi împărtășită sau parcursa si de cei din afara cercului meu de apropiați.

”Tine-ti copiii aproape”- jurnal de lectura

Premize

Beau o cafea si ma gandesc la voi cei cativa la care aceste randuri vor ajunge. Va veti regasi? Va va purta rabdarea pana la sfarsitul textului :)? Orisicum, miza este la fel de importanta.

Noi si copiii nostri suntem parte a istoriei in care paradoxurile coexista, nu mereu in avantajul nostru pe termen lung. Avansul societatii, viteza cu care circula informatia cresc si, totusi, nu suntem mereu constienti de costurile de oportunitate cu care toate acestea vin. 

Azi avem cele mai multe informatii despre psihologia copilului si dezvoltarea acestuia, dar in realitate neajunsurile nu sunt mereu evidente. 

Poate este devreme( unii avem copii la gradinita , adolescenta pare un vis îndepărtat)sau poate ar fi trebuit citite ieri, dar iata cateva concluzii cu care vine ultimul secol de cercetări in domeniul psihologiei și sociologiei:

• lipseste contextul pentru parenting: copiii nu ne confera automat autoritatea de a-i educa prin statutul de parinte sau de adult; este nevoie de: relatia de atașament, intimitate psihologică; relația de atașament trebuie sa dureze cel puțin atât cat copilul are nevoie sa fie crescut si educat 
• inca de la varste fragede ii impingem pe copii in situatii si interactiuni care incurajeaza orientarea spre anturaj 
• parintii nu s-au schimbat, ceea ce s-a schimbat este cultura in care ne crestem si educam copiii; mentalitatile si societatea nu mai sprijina atasamentul copii-parinti 
• orientarea spre anturaj: pentru prima data in istorie tinerii cauta modelare si îndrumare de la anturaj, din partea unor oameni carora natura nu a intentionat niciodata sa le atribuie rolul de parinti; “orbii conduc alti orbi”
• efectele orientării spre egali sunt dezastruoase: cresc delicventa juvenila, agresivitatea, sinuciderile in rândul copiilor, rata abandonului scolar( mai ales in comunitatile sarace) din cauza modului in care copiii sunt tratați/ respinsi de anturaj 
• societatea pune mai mult pret pe consumerism decat pe dezvoltarea copiilor
• consumerismul creste presiunea economică: ambii parinti lucreaza in afara gospodăriei deoarece nu mai poti intretine o familie dintr-un singur venit 
• unitatile preșcolare sunt subfinanțate( numar mic de îngrijitori si educatori prescolari si numar mare de copii care concureaza simultan pentru atasament)
• parintii si alți vârstnici nu mai par sa fie mentorii copiilor, asa cum se intampla in alte vremuri 
• are loc “tribalizarea” adolescenților ( prin limbaj, cultura, muzica, valori care nu au legatura cu societatea adulta) transmiterea valorilor si a culturii se face pe orizontala: de la o persoana needucata si imatura la alta “cultura anturajului “ da nastere agresivității si unei sexualități precoce, nesănătoase
• mobilitatea crescuta duce la pierderea conexiunii cu familia extinsa( bunici, matusi, unchi) la slabirea relatiilor apropiate cu generatii mai vârstnice, care au un grad de responsabilitate si implicare in binele copilului
• secularizarea societății: comunitatea reprezentata de biserica functiona ca un sprijin pentru parinti si ca un sat al atașamentului pentru copii
• vidurile de atașament si orientare abunda
• problema nu este ca apar schimbări in societate ci ca nu exista compensare pentru aceste modificări ( de ex nu se creeaza un context, un “sat al atașamentului “)

Dupa atatea situatii si constrageri( in care poate ne regasim si pe care le navigam zi de zi) exista si optimism. Natura este de partea noastră. Copiii nostri vor sa fie alaturi de noi chiar daca nu simt( constient)acest lucru. Un prim pas ar fi sa ne informam asupra lucrurilor pe care vrem sa le stim din rolul nostru de parinti, ca apoi sa luam decizii constiente.