Visul

Azi noapte l-am visat pe unul dintre fostii vecini ai mamei, poate unde mintea mea a facut o calatorie in copilarie si a rememorat ( cu piese de puzzle amesteca amintiri subiective cu concluzii mature) povesti si, uneori, drame la care atunci eram spectator.

Revenind la vis, vecinul mamei parea ca a decedat neasteptat intrucat, in visul meu, avea pregatit un sacou de eveniment. Sacoul ramasese in cui. Pentru a imi clarifica posibilele coincidente am intrebat-o pe mama daca vecinul a murit acasa sau la spital, stiind ca era bolnav. Ea mi-a confirmat ca acasa si ca l-au gasit vecinii.

Acum, nu stiu daca ea mi-a mai povestit si daca mintea mea a adus impreuna mai multe franturi de memorie. Nu stiu nici daca mama stie situatia reala sau la randul ei a carpit informatiile lipsa cu detalii imaginare sau deduse.
Nu ii atribui visului meu o miza. El doar mi-a amintit de o frantura de trecut, de familii imprastiate, de povesti care au inceput in paralel cu a mea si au evoluat total neasteptat, de destine ce inca se scriu si de istorii care uneori, prin intensitatea sau neasteptatul lor, ii implica si pe cei din jur ca musafiri captivi.

A pregati viitorul

Citeam newsletterul de la “Daruieste Viata”( asociatia care a construit un spital exclusiv din donatii) si ma gandeam ca, pentru a pregati viitorul, trebuie sa privesti cu incredere spre necunoscut. Sa investesti prezentul cu un capital de indrazneala si sa nu te temi.

Dupa ce impreuna, noi toti acesti sustinatori ai proiectului, am facut un spital, facem un Campus Medical. Si asta inseamna sa crezi in personalul medical care vrea sa ramana in tara, sa se lupte cu sistemul, cu tot ce implica acest context si alegere. Sau, in varianta optimista, la care ma gandesc pentru prima oara acum, in timp ce scriu, sa construiesti de pe acum, pentru generatiile viitoare, un motiv de a ramane, un punct de plecare pentru excelenta?

Orisicum, realizez ca, progresul si dezvoltarea nu au plecat niciodata de la adăpostul zonei de confort. Asadar, inca o data, unu la zero pentru “Daruieste Viata”si pentru cum pregătește viitorul.

Colindătorii

Zilele acestea, in Bucuresti, in scarile de bloc, se aude acelasi colind la toate etajele. “Deschide usa, crestine” rasuna de la parter pana la ultimul etaj. Soneriile piuie scurt, una dupa alta, iar oamenii asteapta sa treaca grupul de uratori, din spatele usilor.
Se vorbeste in soapta, se merge pe varfuri sau se ingheata, temporar, orice miscare.
Si totusi, in ultimii 2 ani, am fost colindati doar de astfel de “coruri”, venite sa faca un ban. Deci asa va arata de acum incolo aceasta traditie sau se va pierde de tot?

Cand eram copii, ne generaria noastra se strangea intr-un grup mare de omuleti mici :), cu varste apropiate. Vocile nostre cumva se armonizau si aveam repertoriu diferit pentru fiecare etaj. Cantam pentru usi inchise si, ma gandeam retrospectiv, frica de respingere nu exista. Erau momente asemeni celor de street art, in care performezi oricum, iti asumi actul.

Cantam, o usa se deschidea si altele se auzeau miscandu-se pe rand sau in avans. Posibil ,dupa mai multe ture si efort, sa fi sunat si sa fi intrebat daca “-Primiti cu colindul?” pentru a eficientiza.

Cineva strangea banii, acestia se imparteau egal iar, cu o seara inainte, se cheltuiau cinstit intr-un magazin de cartier.

Visuri si dorinte cinstite de copii ai caror parinti nu isi permiteau idei excentrice.

Asadar, primim colindatorii care vin cu boxa? Care canta cu o totala lipsa de ureche muzicala? Sau, pur si simplu, cand este ce trebuie, toata lumea stie si usile se deschid cu generozitate de la sine? Oamenii discern autenticul si bucuria si fac un gest al generozității si impartasirii de stare?

Cum ar fi daca…

Pornind de la documentarul despre David Beckam, mi-am dat seama ca nici o viata nu este perfecta, desi, adeseori, multe par asa. Eu nu m-am îmbătat cu aceasta iluzie. O data fiindca nevoile, dupa ce se implinesc: se diversifica sau nu sunt ce trebuie/ cum pareau. Posibil sa ma fi deprins cu acest mecanism prin care ma feresc de invidie. Invidia nu aduce nimic constructiv, pe cand admiratia/ inspiratia te pot impulsiona sa evoluezi si tu asemeni celui inspre care te uiti cu ochi comparativ.
Revenind… cum ar fi un film in care, similar serialului “Quantum leap”( in care eroul se trezea in fiecare zi alt personaj, care trebuia sa rezolve o anumita situatie din viata cuiva), am fi pentru o zi protagonistul vietii altcuiva? Al unei persoane spre care privim: poate cu incredere, poate cu admirație, poate cu jind?

Cred ca am avea ceva surprize lovindu-ne de: ce nu stim, ce ramane nevazut, ce era nerezolvat.
Poate, ca in fata acestor piese de puzzle noi, am alege, totusi, viața noastra.

Noapte buna! :)

In copilarie am crescut la parter, nu am avut ceea ce in filme se numeste „o priveliste”. astazi gasesc o placere in a vedea cum se scurge ceata peste acoperisuri, cum se strecoara printre blocuri si invaluie cartierul adormit. imi place sa privesc pe furis vietile a mii de furnici asemeni mie. rolul de observator imi ofera un calm al detasarii. coroanele copacilor, acoperisul blocurilor, partile laterale ale parcarilor, centrala termica, sunt toate un mic puzzle panoramic menit sa aduca liniste si calm noptii.

Si un smile in titlu ca amintire a faptului ca nu ne luam prea in serios sau prea tragic. Pe aici pluteste optimismul, singurul mod acceptabil de a trai si interpreta viata. Cu tarie si asumare, cumva 🙂

Trei surori

sursa foto de: aici si de aici

Am fost recent la aceasta minunata piesa de teatru omonima, in regia lui Radu Afrim. A fost unul dintre cadourile de ziua mea( lovely ideea, nu?).

Stiam deja( dupa ce am vizionat de doua ori „Padurea spanzuratilor”) ca-mi place Radu Afrim si viziunea sa regizorala.

De ce imi place? Imi place pentru complexitatea mijloacelor scenice folosite( lumini, scenografie, decoruri bogate, costume foarte expresive, proiectii), pentru forma poetica pe care o imbraca textul( sunt multe momente de „aha” si multe expresii pe care ti-ai dori sa le tii minte si sa devina parte din modul tau de exprimare) dar si pentru mesajul social puternic( suntem invitati sa lepadam haina aceasta a nepasarii si ignorantei fata de lucruri grave care se petrec atat in tara noastra cat si dincolo de granitele ei; suntem oare neputinciosi? ne informam realist asupra fenomenelor si faptelor din jurul nostru? avem mantra asta importanta a lui ” imi pasa”? suntem cumva superficiali? suntem cumva superficiali).

Si, dupa doua spectacole, constat, ca devin tot mai greu de impresionat( vin o data cu varsta probabil?). Daca la prima vizionare am fost data pe spate, acum am recunoscut stilul regizorului. Nu m-a mai miscat jocul de lumini, l-am recunoscut drept parte din amprenta regizorala. Era firesc sa fie acolo.

Textul, textul insa a fost miscator si inaltator si, pe masura ce scriu, imi dau seama ca posibil sa apreciez mai mult terenul unde am repere mai clare, zona de „expertiza” mai dezvoltata( acesta, al cuvintelor si al insemnatatii lor).  Si, cumva, piesa de teatru m-a trimis la carte intrucat simt ca mi-au scapat anumite semnificatii. Imi dau seama de asta avand drept teren de plecare ” Padurea spanzuratilor” unde mi-a fost usor sa discern ce urmeaza granita romanului, ce se transforma si ce capata ramificatii in actual.

 

Tragand o linie, cred ca este important si interesant sa mergem la teatru pentru reflectie, pentru concluziile pe care le ai cu tine insuti. De la Radu Afrim eu am inteles ceva ce Eminescu spunea foarte bine in Glossa:

„Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,(…)”

Istoria nu se schimba, ororile nu se reduc, se schimba generatiile si formele prin care binele si raul se manifesta, adesea actualizat la conditiile societatii. Evolutia, modernitatea nu ne pazesc de primejdiile morale, de raul care zace in instinctele noastre brute. Doar sufletul nostru o poate face.

Intre timp

Au trecut ani…si viata s-a schimbat, conform cantecului. S-au schimbat si intrebarile. Am capatat o noua certitudine, si anume: nu stim mai nimic. Lucrurile nu sunt in alb sau negru ci in gri. Drumul spre Iad este pavat cu bune intentii, nu?

Traim in bule sociale, inconjurati de propria realitate, prefabricata. Cine suntem, cum vorbim, educatia noastra, toate sunt apanajul mediului din care provenim. Cu acesta se intersecteaza anturajul, oamenii pe care ni-i luam drept model si trigerrele conjuncturale( ceva si cineva care starneste o ambitie, ceva sau cineva care stinge una).

Sunt toate acolo, scrise in ADN-ul nostru social. Ne plimbam prin lume, masurandu-ne pasii, sau nu. Constienti fiind de prezenta noastra si simbolistica ei, sau nu. Tematori sau temerari, cuviinciosi sau neciopliti si totusi atat de comuni si de random pentru planeta din care facem parte 🙂

 

Welcome back! am inteles ca scrisul creeaza noi conexiuni neuronale. Asadar, cheers! Pentru noi legaturi neuronale!

Arabela

Copilărie unde eşti? Nu credeam că plecarea ta o să doară atât. Fiecare gând uneori este o apăsare. De sus, din lumea adulţilor, fiecare vorbă se complică în mii de firicele care o iau la vale şi se transformă delirant în şuvoaie furioase.
Când, mic fiind, fiecare direcţie te cheamă prin strălucirea sa, în bezna maturităţii simţi că te sufoci constant căutând răspunsuri. Eşti în larg dar de fapt abia te desprinzi de mal. Ai găsit ţărmul dar eşti cu picioarele în apă.
Uneori aş vrea( de fapt mai mereu) ca viaţa mea să nu se mai împartă în ore, task-uri, liste, constrângeri. Să am unde pleca când vreau să fug, să simt pulsul rece al vieţii, să îmi permit acel „rămâi clipă, sunt atât de fericit!”
Azi se încheie o zi grea. O zi în care simt că mi s-a furat plăcerea de a face ceva şi grăuntele de linişte. Azi am rămas fără o aripă.

Ganduri din tramvai

Draga Eva,

Eva e inca mica. Fiecare plecare de acasa se negociaza cu un planset prelung si lacrimi fierbinti de suferinta, inghitite intre doua oftaturi. Ma incearca vinovatia acompaniata de o usoara melancolie. Timpul ne saboteaza. Simt cum o sa vina vremea cand o sa-mi pandeasca nerabdatoare plecarea si, o alta Eva, mai libera si mai neascultatoare, va pune stapanire pe casa.

Simt ca ma cuprinde o nostalgie si o neintelegere fata de aceste ipotetice transformari, cum sincopa lasata in mintea mea de acest atasament brusc estompat o sa ma rupa de realitate. De fapt, nu vreau sa ma detasez. Nu vreau sa ne obisnuim cu plecarile si despartirile fiindca intr-o lume ideala ele n-ar exista. Intr-o lume ideala copilul care se gandeste ingrozit la cum o sa se descurce fara alinturile mamei, nu afla niciodata raspunsul.

Încă un an

Trăiesc încă vremurile în care anii se înşiră frumos pe mărgele de aţă şi pot rade cu cochetărie de fiecare +1.

Ţin minte crystal clear ce făceam anul trecut pe vremea asta şi chiar cu ce eram îmbrăcată, pană şi faptul că ploua cu stropi mărunţi cand am  plecat de la serviciu. Aveam o prietena care urma să nască iar acum am două colege care îşi aşteaptă bebeluşii. La vremuri noi, viaţă nouă şi veşti bune.

Anul ce tocmai a trecut m-a scuturat puţin. Nu a evoluat spectaculos ci echilibrat. Încă îi desluşesc semnificaţiile.

Încerc să fiu un om mai bun, să mă lupt mai eficient cu gandurile ce nu-mi fac cinste, să mă enervez mai greu. Mă străduiesc să fiu mai tolerantă şi răbdătoare. Varsta ce ne prinde din urmă, se presupune, că ne pregăteşte pentru înţelepciune. Anii în plus pe care îi trăim adaugă circumstanţe din care să învăţăm. Mă uit cu admiraţie la oamenii care înfruntă aparentele obstacole şi ies mai puternici din încercări. Mă inspiră să încerc mai mult în a transforma aparentele ghinioane în avantaje.

Înclin să cred că aşa e şi îmi doresc pentru toată lumea ca viaţa să ne facă mai buni, mai înţelepţi şi mai generoşi cu cei din jur!