Daily stuff

Zilele astea am cunoscut altfel de iubiri, de dureri, de îngrijorări, de nebunie sau de ataşament.
N-am mai fost în ipostaza de a fi atît de îngrijorată încât să ies pe stradă în cizme de cauciuc, pijama, geacă şi mătură, gonind câinii. Să revin apoi, 2 ore după miezul nopţii, în căutări febrile. Să mă trezesc dimineaţa reluând căutările. Să plec la serviciu cu inima grea. Să mă întorc spre casă pe ruta ocolitoare ca să pot căuta din nou. Să ajun acasă şi să plâng de fericire…să apreciez constant această fericire ca pe un dar fragil şi de preţ.
Apoi…timpul ăsta interior care te învaţă:
să ai răbdare pt ceea ce vrei,
să râzi la sfârşit mai inteligent,
să răspândeşti isterie amestecată cu drăgălăşenie,
să reînnozi,
să lucrezi cu altul simbiotic,
să laşi ceva într-un anume fel de dragul celeilalte persoane
Cele câteva persoane rare care deschid portiţa prieteniei şi a inspiraţiei în viaţa mea sunt adev surse de fericire.

Mă bucur că fiecare etapă aduce noutăţi. Mă mir cât pot învăţa de la cei mult mai tineri(eii, nu chiar “mult mai”) cum nu conştientizez golul dintre vârste.
Imi place sa sprijin idei nastrusnice, metode avangardiste si neortodoxe( echivalenta genialului).
Tin neaparat sa precizez ca in mom de fata sunt cum vreau sa fiu, langa cine vreau sa fiu si unde vreau sa fiu.
Hai, pace!

*Hai trageti un fum, nu va ameteste ca n-aveti creier*

Direct proportional cu timpul scurs ajung să degust mai mult categoria “care pe care”. Luxul meu se compune din:libertatea de a gândi într-un anume mod, de a mă exprima mai mult sau mai puţin caustic şi de a face alegeri doar după bunul plac. Întotdeauna am ştiut că am cost de oportunitate pt cele ante-enumerate însă mai este mult până să ajung la pragul de rentabilitate.
Îmi plac ironiile. Dacă un om are curiozitatea de a mă persifla în necunoştinţă de cauză replica mea îl face să-şi dorească un anestezic. Greşeala tactică este de a încerca să aproximezi până unde merge cinismul şi fantezia rivalului. Nu ştii care e pragul şi te trezeşti catapultat prin el.
Cam aşa este şi-n rest. Îmi afişez clar alegerile. Îmi apăr prietenii când critica nu-i onorează cu prezenţa, nu zic “prost” până nu se dovedeşte.
Lucrurile sunt alb şi negru: love it or hate it!
M-a distrat o constatare de zilele trecute:
“-Am sunat-o pe X zilele trecute. Nici nu mi-a răspuns.
- Unde e mirarea? N-a avut nici o inteacţiune sinceră pe aici.
-Măcar pt prietenia aia de faţadă.
- Ha, ha!! eu niciodată nu mi-am făcut griji pt asta!!”
Cam cum spunea o prietenă
“- M-am înţeles mereu cu băieţii. Fetele erau ceva genul “părul moale, echilibru pe tocuri, chiţ, chiţ, geantă…complicat…Mai bine un “Haideţi bă să bem!!!”"” )
Un ultim deliciu sunt albmele Paraziţii. Sunt în acea perioadă de lecturi
Versurile sunt foarte natural de adaptat conjuncturilor zilnice. ei sunt încă o categorie care îşi permite luxul de a spune ce gândeşte şi de a reacţiona pe măsură.
V-aş consilia către curaj şi libertate!

Super girls don t kill

Cum traiesc supergirls? Dimineata manaca un ou fiert. La pranz o partida fugara de sex. Seara o imbratisare rapidă invaluita in afectiune. Dar, precum ethos si tanathos, cateodata imi lipsesti dar cel mai adesea ma sufoci.
Ideea de neasteptat si surpriza plueste placut in aer ametindu ne. Poate as vrea intr o zi sa ma fac praf într o tara straina, cu un necunoscut, un barbat a carui limba n o vorbesc
si deci nu tb sa ne adaptam unul la altul.
Mi ar placea pericolul, m ar emancipa misterul( desi de cata emancipare mai putem vorbi) si mi as lasa vulnerabilitatea la discretia marelui public. Asadar….asadar…mi e dor de politehnica, de holuri murdare, toalete comune. Dincolo de usile astea jegoase nu ma gaseste nimeni. Dincolo de bratele astea vanjoase nu ma vede nimeni. Noaptea se asterne peste mine şi ma simt de parcă într o lingură rezum misterul nopţilor infinite, golite de sens real.

Să revenim…mâine este a doua mea zi liberă pe săptămâna asta. Şi presimt că o să fiu rea…rea…o să mă enervez şi aşa o să fac…mişto de bietul idiot!!! O să ajung în Iad prin “hobbyurile” practicate în timpul liber…

Tu deviens responsable pour toujours de ce que tu as apprivoisé.

On est responsable de ce qu on apprivoise!

“- Je cherche des amis.Qu’est-ce que signifie “apprivoiser”?
-C’est une chose trop oubliée, dit le renard. Ca signifie “Créer des liens…”
-Créer des liens?
-Bien sûr,dit le renard. Tu n’es encore pour moi qu’un petit garçon tout semblable à cent mille petits garçons. Et je n’ai pas besoin de toi. Et tu n’a pas besoin de moi non plus. Je ne suis pour toi qu’un renard semblable à cent mille renards. Mais, si tu m’apprivoises, nous aurons besoin l’un de l’autre. Tu seras pour moi unique au monde. Je serai pour toi unique au monde…
-Je commence à comprendre, dit le petit prince. Il y a une fleur… je crois qu’elle m’a apprivoisé…
-C’est possible, dit le renard. On voit sur la Terre toutes sortes de choses…
-Oh! ce n’est pas sur la Terre, dit le petit prince. Le renard parut très intrigué :
-Sur une autre planète ?
-Oui.
-Il y a des chasseurs sur cette planète-là ?
-Non.
-Ca, c’est intéressant! Et des poules ?
-Non.
-Rien n’est parfait, soupira le renard.
Mais le renard revint à son idée :
-Ma vie est monotone. Je chasse les poules, les hommes me chassent. Toutes les poules se ressemblent, et tous les hommes se ressemblent. Je m’ennuie donc un peu. Mais si tu m’apprivoises, ma vie sera comme ensoleillée. Je connaîtrai un bruit de pas qui sera différent de tous les autres. Les autres pas me font rentrer sous terre. Le tien m’appelera hors du terrier, comme une musique. Et puis regarde! Tu vois, là-bas, les champs de blé? Je ne mange pas de pain. Le blé pour moi est inutile. Les champs de blé ne me rappellent rien. Et ça, c’est triste! Mais tu a des cheveux couleur d’or. Alors ce sera merveilleux quand tu m’aura apprivoisé! Le blé, qui est doré, me fera souvenir de toi. Et j’aimerai le bruit du vent dans le blé…
Le renard se tut et regarda longtemps le petit prince :
-S’il te plaît… apprivoise-moi! dit-il.
-Je veux bien, répondit le petit prince, mais je n’ai pas beaucoup de temps. J’ai des amis à découvrir et beaucoup de choses à connaître.
-On ne connaît que les choses que l’on apprivoise, dit le renard. Les hommes n’ont plus le temps de rien connaître. Il achètent des choses toutes faites chez les marchands. Mais comme il n’existe point de marchands d’amis, les hommes n’ont plus d’amis. Si tu veux un ami, apprivoise-moi!
-Que faut-il faire? dit le petit prince.
-Il faut être très patient, répondit le renard. Tu t’assoiras d’abord un peu loin de moi, comme ça, dans l’herbe. Je te regarderai du coin de l’oeil et tu ne diras rien. Le langage est source de malentendus. Mais, chaque jour, tu pourras t’asseoir un peu plus près…
Le lendemain revint le petit prince.
Le Petit prince
-Il eût mieux valu revenir à la même heure, dit le renard. Si tu viens, par exemple, à quatre heures de l’après-midi, dès trois heures je commencerai d’être heureux. Plus l’heure avancera, plus je me sentirai heureux. à quatre heures, déjà, je m’agiterai et m’inquiéterai; je découvrira le prix du bonheur! Mais si tu viens n’importe quand, je ne saurai jamais à quelle heure m’habiller le coeur… il faut des rites.
-Qu’est-ce qu’un rite? dit le petit prince.
-C’est quelque chose trop oublié, dit le renard. C’est ce qui fait qu’un jour est différent des autres jours, une heure, des autres heures. Il y a un rite, par exemple, chez mes chasseurs. Ils dansent le jeudi avec les filles du village. Alors le jeudi est jour merveilleux! Je vais me promener jusqu’à la vigne. Si les chasseurs dansaient n’importe quand, les jours se ressembleraient tous, et je n’aurait point de vacances.
Ainsi le petit prince apprivoisa le renard. Et quand l’heure du départ fut proche :
-Ah! dit le renard… je preurerai.
-C’est ta faute, dit le petit prince, je ne te souhaitais point de mal, mais tu as voulu que je t’apprivoise…
-Bien sûr, dit le renard.
-Mais tu vas pleurer! dit le petit prince.
-Bien sûr, dit le renard.
-Alors tu n’y gagnes rien!
-J’y gagne, dit le renard, à cause de la couleur du blé.
Puis il ajouta :
-Va revoir les roses. Tu comprendras que la tienne est unique au monde. Tu reviendras me dire adieu, et je te ferai cadeau d’un secret.
Le petit prince s’en fut revoir les roses.
-Vous n’êtes pas du tout semblables à ma rose, vous n’êtes rien encore, leur dit-il. Personne ne vous a apprivoisé et vous n’avez apprivoisé personne. Vous êtes comme était mon renard. Ce n’était qu’un renard semblable à cent mille autres. Mais j’en ai fait mon ami, et il est maintenant unique au monde.
Et les roses étaient gênées.
-Vous êtes belles mais vous êtes vides, leur dit-il encore. On ne peut pas mourir pour vous. Bien sûr, ma rose à moi, un passant ordinaire croirait qu’elle vous ressemble. Mais à elle seule elle est plus importante que vous toutes, puisque c’est elle que j’ai arrosée. Puisque c’est elle que j’ai abritée par le paravent. Puisque c’est elle dont j’ai tué les chenilles (sauf les deux ou trois pour les papillons). Puisque c’est elle que j’ai écoutée se plaindre, ou se vanter, ou même quelquefois se taire. Puisque c’est ma rose.
Et il revint vers le renard :
-Adieu, dit-il…
-Adieu, dit le renard. Voici mon secret. Il est très simple : on ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux.
-L’essentiel est invisible pour les yeux, répéta le petit prince, afin de se souvenir.
-C’est le temps que tu a perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante.
-C’est le temps que j’ai perdu pour ma rose… fit le petit prince, afin de se souvenir.
-Les hommes on oublié cette vérité, dit le renard. Mais tu ne dois pas l’oublier. Tu deviens responsable pour toujours de ce que tu as apprivoisé. Tu es responsable de ta rose…
-Je suis responsable de ma rose… répéta le petit prince, afin de se souvenir.

Puis après un silence il dit encore:
doute, puisqu’il réplie voyais toujours rien.
Le petit prince dit encore, après un sn peu l’air de mourir. C’est comme ça

Il avait peur.
Le Petit prince
Il dit encore:
-Tu sais… ma fleur… j’en suis responsable! Et elle est tellement faible! ET elle est tellement naive. Elle a quatre épines de rien du tout pour la protéger contre le monde…
Moi je m’assis parce que je ne pouvais plus me tenir debout. Il dit:
-Voilà… C’est tout…
Il hésita encore un peu, puis se releva. Il fit un pas. Moi je ne pouvais pas bouger.

Demult, tare demult

Sunt foarte puţine valori ale societăţii în care m-am încrezut cu adevărat. Aşadar pierderile mele au fost mai mereu colaterale.
Primul meu iubit zicea ceva de genul “Dacă vrei să pierzi ceva, iubeşte-l!”
Cu iubirea situaţia n-a fost niciodată mai mult decât o bombă cu ceas. A fost dar a dispărut similar cu modul în care s-a cuibărit, “ca prin miracol”.
Singurele răni sângerânde mi-au fost prietenele. Am avut puţine, le am iubit cu pasiune.
Andreea: prietena mea echilibrată, adorată şi cu principii zen; înainte de a ne încătuşa cu cele mai ascunse şi penale secrete.Ne- am bătut măr( copii fiind) înainte de a împărtăşi atât de multe, ca într-un ritual. A fost singura dată când m-am simţit geloasă, când m-am purtat penibil pe această temă, când am obosit şi am decis să renunţ la imaturitate( mi-a servit drept lecţie şi în rel. cu masculi).
Nu ne mai vedem des ca atunci. Este posibil să treacă şi 6 luni şi să nu comunicăm nici printr-un offline. DAR…dar a rămas în continuare miracolul meu. Când lucrurile majore se ivesc ne sunăm oricând şi oricum. Vorbim( şi când ne întâlnim accidental) ca şi când am întreţine zilnic această legătură. Oriunde am fi evoluăm la fel.
Anca R. colega mea din liceu
Am iubit-o fără a putea exprima tandreţurile ei şi toleranţa faţă de societatea adolescentină în căutare de afirmare. Îi citeam scrierile neînţelegând de ce exprimă numai tristeţe, participam la toate trăirile interioare, împărtăşeam cărţi, plăceri, ambiţii şi vise. Ancăi i-am dat drumul când avea mai mare nevoie de mine( şi ea mie la fel). Se maturizase cu 3 paşi înaintea mea şi n-am ştiut cum să-i fiu alături atunci. Mereu a fost cu 10 secunde mai deşteaptă decât noi, ceilalţi. Actualmente avem acelaşi stil de viaţă: agitat, lipsit de răgazuri şi intoxicat de plăcerea de a face ceea ce-ţi doreşti. Vorbim mult la telefon şi ne alimentăm iluzia că reuşim să ne revedem( cu prognostic obiectiv de 2 din 5 stabilite).
Cati: mică, iute, otrăvitoare şi cel puţin la fel de complicată. Probabil adun oameni cu poveşti la fel de interesante şi complicate ca ale ei. Orfană, scriitoare, sălbatică şi generoasă… de la Cati am auzit prima poveste despre cum e să stai iarna pe străzi( fugind din casa tatălui ei ), cum a dărui devine drog, cum a pleca de undeva devine imperios şi a trăda dureros. Nu ne-am revenit. Mai mult ne-am resemnat. Îmi este foarte dragă. Mereu ne va uni un zâmbet trist şi o privire ştregărească.
Ce nume simplu…cine ar fi zis? Lucrurile par uşoare, fireşti “en queque” pt a fi rezolvate. Cea mai sceptică dintre prieteniile mele şi cea care m-a ghidat în cele mai incredibile conjuncturi.
După cum cineva spunea, unii mor de mai multe ori. Prieteniile au fost singurul teritoriu unde nu m-am oprit când am simţit că pierd, nu am dezinfectat răni şi nu m-am ferit să cad din nou.
Fiiindcă azi mi-am simţit sufletul cald, bucuros de a împărtăşi mici boschetării sociale!
…fiindcă azi am constatat cu uimire că şi oamenii odată viteji se căsătoresc din nefericire!
P.S: dc citeşti, ce dracu i-ai zis lui Radu? sunt părţi şi subiecte de discuţie care fără terţi n-ar fi făcut niciodată parte din meniu.

Mulholland drive

Acum, abia acum, ştii cam ce simt de fiecare dată. E sfâşietoare schimbarea asta de chei. Este incredibil cum pot schimba rolul cu tine şi să văd că de fapt, aşa cum bine presupune Frued, visul meu maschează de fapt alte şi alte refulări. În visul meu toţi sunt reinterpretaţi. Îşi păstrează înfăţişarea dar nu şi rolurile. Spun aceleaşi replici dar altfel şi-n altă ordine.
Nu înţeleg cruzimea privirii care se preface că nu înţelege, zâmbetul care pe o parte se arată senin şi pe cealaltă prefăcut şi tremurat. Cheia albastră…cheia albastră mă poartă spre privirea ta umedă, primele semne de confuzie şi apoi ruperea bruscă a firului. Toată întâmplarea asta este ca un drog. Îmi trebuie ceva tare să o asmilez, poate o halucinaţie. Merge aşa dar singurul defect al halucinaţiei este durata scurtă. Nu poate avea rol de consolare nici când este rodul propriei imaginaţii.
Toată goana asta, tăcerea, absenţa, pauzele lungi şi apoi hărţuiala duc la un gest fără ecou.
Repet îndemnul:uită-te la Mulholland drive!

11 minute, 99 francs

Săptămâna asta…cum a fost ea…
Sunt omul emoţiilor tari, ceva gen un pahar de tărie la un X interval decât sirop zilnic. Pot spune că luna asta am petrecut-o făcându-mi cadouri. Mi-am cumpărat senzaţii tari. Am stat strâmb şi judecat drept. Expresia feţei cuiva care primeşte un gest neaşteptat îţi imprimă rânjetul tâmp( şi satisfăcut) mai mult decât dacă ai achiziţiona ceva ce te entuziasmează pe moment.
Săptămâna asta m-am redescoperit. Am făcut o călătorie virtuală…de fapt aventura a început virtual. Am vânat un cadou potrivit şi m-am dus la adresa indicată de site. Ca într-un film, magazinul se desfiinţa, proprietarii împachetau. I-am sunat. Eu eram în faţa magazinului închis, ei la un târg. Au ajuns în 10 minute. În 5 minute cheltuiam 75% din suma retrasă din bancomat. În alte 5 minute intram în Giftshop-ul de pe colţ( cu care iniţial confundasem mag) ca să le ofer un cadou “instant” celor dinăuntru. Nu pot spune cât de febril a fost momentul
10 minute până la următoarea cafenea, 2 minute până la următorul telefon cu gust de madlenă…
Ce înseamnă de fapt să suni pe cineva şi să-ţi răspundă într-un mod ce ţi se pare atât de familiar? să ai senzaţia că reconstitui un sentiment familiar de mult uitat?
7 minute până la Cărtureşti, 1 minut până la cartea mea, 15 min până la metrou şi 15 minute întârziere.
Săptămâna asta am câştigat şi am pierdut ceva…gustul sângeriu al înfrângerii…poate cu anumite aspecte ale vieţii nu trebuie luptat… sau nu ştiu! În fine…ca întotdeauna totul se compensează…deşi nu cum îţi faci calculele…
99 francs, 11 min…Paradis personal…

Dragă Jeremy

Dragă Jeremy,

Azi a fost una dintre acele zile…oarecum…să nu spunem grele…dar la sfârşitul cărora simţi că ai făcut ceva greşit ce pe termen scurt te apasă.
M-am trezit cu dorinţa vie de a evita ceva şi pe cineva( pe taică-miu).
Am urmărit ultima parte din California dreamin, m-am îmbrăcat, am zis o scurtă minciună şi m-am grăbit să plec de acasă.
În autobus, pe când încă mă bucuram de isprava mea, s-a aşezat lângă mine un homeless. Mirosul lui mi-a ars nările. Cu fieare staţie care trecea fără ca el să elibwereze locul cu atât mai mult mă obişnuiam cu situaţia şi în acelaşi timp îmi imaginam scenarii absurde de evadare.
Într-un final am coborât, fără incidentele imaginate. Am ajuns pe poarta Cărtureştiului şi m-am afundat în liniştea şi oamenii de acolo.
În timpul ăsta acasă ajunseseră tatăl şi bunica mea. Mama mă suna nelămurită. Unde sunt? Ce fac? De ce am plecat dacă ştiam că vin? De ce le-am spus să vină dacă vroiam să plec?
Şi uite aşa începe totul. Nu ştii că eu fug? Sunt momente pe care decizii că nu trebuie să le suporţi, rude pe care nu trebuie să le prefaci familiare.

Azi m-am simţit sufocată de toată marea aia de oameni îmbulzită în magazine, la case…all around. Şi am văzut şi entuziasmul de pe feţele celor din magazine când vânzările cresc la modul ăsta, graba de a mai expune marfă, de a reumple rafturile. Deodată mi s-a făcut puţină greaţă. Mă deranja să pot observa asta în exterior şi să mă pot recunoaşte. Cărtureştiul îmi place însă în continuare. Este un loc minunat. M-aş oferi cobai. Să fiu şoarecele lor de bibliotecă pe care îl auzi în fiecare seară îmbătându-se cu vinuri culte, care umblă descumpănit şi avid de consolare printre rafturi şi idei.
Şi acolo este locul unde te simţi cel mai confortabil cu tine şi te rupi cel mai uşor de ceilalţi.

Stări de bine

Sunt momente când aş tasta zi şi noapte. Cu cât fiecare clipire mă apropie mai mult de somn şi fiecare frază se termină într-un oftat obosit, cu atât gândurile mele se animă şi devin mai plastice.
Nu ştiu cum a trecut ziua asta şi parcă timpul s-a scurs în defavoarea mea.
Îmi place foarte mult Lady Gaga şi interpretarea ei de la VMA “Speechless”. Aceşti oameni excentrici şi trăirile lor intense, gesturile lor extreme mă inspiră.
Mă inspiră fiecare privire străină plăcută ce o evit. Fiecare chip atrăgător din faţa căriua mă retrag, fiecare oportunitate respinsă, fiecare chemare refuzată. Îmi place să îi observ şi să mă bucur doar de priveliştea armonioasă. Vreau să visez acel chip şi corp care inspiră decât să posed realitatea în care ce este atrăgător pe dinafară este tare tâmp pe dinăuntru.
Şi mi-e dor de prietena mea dragă de la care n-am mai auzit nimic de aproape o săptămână. Dar sunt omul care respectă tăcerile altora şi ştie când acestea se prelungesc în mod nefiresc.
Şi aş mai spune despre ce mă entuziasmează, despre ce mă bucură dar asta se traduce în fapte aşa sărace pentru ceilalţi…
Aaaa! Zilele astea am văzut în metrou un tip care jongla cu popice, cercuri, biluţe. Mi-a plăcut, m-a bucurat, m-a scos din gândurile mele. Când uşa metroului ezita să se deschisă a făcut un gest foarte teatral de “focus pocus” sincronizarea ieşindu-i perfect. Este un gest pe care o să-l preiau

In your brown eyes

Este prea devreme. Îmi strâng ochii, lumina asta bruscă ustură. N-am avut timp de cafea, mă simt oarecum în transă. Trebuie să-mi revin.
O văd ieşind grăbită. Se uită în stâna şi în dreapta ca un animal hăituit. Pornesc de pe loc. În cel mai sadic si cinematografic mod, îmi pun ochelarii ca şi cum m-aş acoperi în anonimat.
Inima îmi accelerează gândindu-mă incitat unde m-ar putea duce şi ce risc să văd, la ce mă supun.
S-a înfundat.
Seara, acasă, într-o linişte mormântală aprind lumina din bucătărie. Pe măsură ce traversez celelalte camere las luminile aprinse. Cred că e o mini auto-iluzie că nu sunt singur aici, că întunericul ăsta nu mă înghite cu totul. Încă rememorând ziua şi momentele tensionate, mă dezbrac roboţeşte.
Şi cred că dintre noi nu subiectul este cel vânat ci tocmai eu am căzut victima acestui paradis al vânătorii.